Aerosolii
Aerosolii se definesc ca fiind
micro-particule,
aflate în suspesie într-un mediu gazos, respectiv atmosferă.
Aceşti aerosoli pot fi micro-particule solide, lichide sau
gazoase. Prezenţa lor în atmosferă poate
fi
determinată: prin evaporare, prin dizolvare superficială, prin acţiune
mecanică, prin acţiune chimică, diverse emanaţii.
 Aerosolii
au diametrele cuprinse între 0 şi 10 µm. Aceste micro-particule pot
rămâne în atmosferă intervale de timp cuprinse între câteva ora până
timpi de ordinul zilelor, săptămânilor sau chiar anilor. Durata de
plutire este condiţionată de umiditate, temperatură, mişcarea aerului,
variaţiile de presiune, efectele razelor solare, turbiditate, etc.
Aceste micro-particule „plutesc” datorită ciocnirii repetate cu
moleculele de aer, moleculele de apă din atmosferă, anumitor
interacţiuni electro-chimice.
Particulele cu
diametre peste această valoare (10 µm) se depun pe sol, datorită
efectului gravitaţional.
Aerosolii
în mediu natural şi
comportarea acestora
Aerosolii în natură
Cum se formează aerosolii?
Aerosolii
iau naştere prin evaporări, din turbulenţele atmosferice cu efecte
mecanice asupra diverselor suprafeţe, diverse tipuri de emanaţii sau
chiar praf cosmic, colectat de atmosferă.
De
regulă şi în cantităţi bine determinate, aceşti aerosoli se combină cu
aerosolii de apă din atmosferă, fiind ulterior depuşi pe suprafaţa
terestră. De reţinut că aerosolii se formează şi se depun permanent, în
diverse cantităţi şi în diverse regiuni, în funcţie de factorii de
mediu, factorii naturali, factorii umani, etc.
Din
cadrul
aerosolilor atmosferici, aerosolii salini, proveniţi din apele
mărilor şi oceanelor, joacă un rol
extrem de
important, aceştia, prin densitatea şi ciclicitatea lor putând
înfluenţa chiar modificările climatice. Aerosolii salini
aflaţii
în straturile atmosferice pot neutraliza majoritatea acizilor şi
substanţele nocive emanate în atmosferă
prin
activităţile poluante sau chiar erupţiile vulcanice. Ca şi o
curiozitate, cu cât cantitatea de aerosoli salini este mai mare (spre
optim) în atmosferă, aceasta cu atât devine mai limpede, putându-se
vedea până departe. Cantităţile de aerosoli salini determină deci,
gradul de nebulozitate atmosferică. Cu cât poluarea şi emanaţiile de
gaze este mai mare, cu atât este mai scăzută densitatea acestor
aerosoli salini, deoarece aceştia se combină şi se diminuează
cantitativ, determinând direct scăderea accentuată a calităţii
atmosferice şi implicit a aerului
inspirat.
Doar pentru Europa
industrializată, statisticile arată faptul că peste
60% din populaţie suferă de afecţiuni respiratorii, sub o formă sau
alta, predominând astmul şi bronşitele
alergice sau
tabagice. Acutizarea acestor boli putând duce
la
insucienţe respiratorii majore, reducerea capacităţii de activitate,
forme clinice cu costurile corespunzătoare, cheltuieli masive de
tratare.
Cercetările au arătat
că orice încăpere,
co o închidere minimă de 80%, conţine un număr de aerosoli cuprins
între 400 şi 600 de aerosoli/m3. În cazul neaerisirii, numărul acesta
creşte prin dezvoltarea de germeni patogeni care pot provoca
îmbolnăviri. În aglomerările umane, oraşele spre exemplu, numărul
germenilor patogeni şi a substanţelor oxidante pentru organism este de
peste 1000 /m3 de aer.
Aerosolii din Camera
Haloterapeutică tip Costa
Prin natura construcţiei sale incinta, Cabina Salină şi Halo-Camera
conferă un mediu adiabat, ceea ce înseamnă că schimbul de temperatură
cu mediul este aproape neglijabil.
Premisele constructive,
care îmbină a vastă experienţă în domeniul aerosolilor şi a prelucrării
materialelor lemnoase sunt:
- alveola
de aer curat, realizată
din folie etanşă (doar în cazul Halo-Camerelor);
- panouri
din
lemn de răşinoase, ale căror elemente de scândură sunt
- special
prelucrate atât d.p.d.v. al rugozităţii suprafeţelor cât şi a
profilării pe ambele feţe pentru realizarea canalizaţiilor alveolare de
circulaţie forţată şi dirijată a aerului prin peretele de sare;
- porozitatea
controlată a suprafeţelor de lemn;
- folosirea
de sare bulgăraşi sparţi pentru structura de zidire pe verticală,
metodă datorită căreia suprafaţa de contact a sării cu aerul este de
cca. peste 500 de ori/m2 mai mare decât într-o salină;
- temperatură
constantă (T), strict controlată digital, între limitele confortului
termic 18OC – 24OC , fără variaţii bruşte de valori;
- valorile
umidităţii relative (RH) menţinute strict cu ajutorul unui calculator
de proces, între limitele de 45% - 70%;
- lipsa
aproape totală
a curenţilor de aer în interior;
- cantitatea
de aerosoli salini determinată de integratorul digital şi menţinută
între valorile terapeutice (minim absolut 1 gr/m3, maxim absolut 37
mgr/m3 de aer);
- sistem de control digital al
microclimei
interioare (atmosferei interioare)
- sistem
automat de regenerare rapidă a atmosferei terapeutice, inclusiv
generator de ceaţă salină pentru re-amorsare microclimat;
- sistem
automat de exhaustare aer viciat/respirat;
- sistem
automat de
ventilare şi filtrare, cu controlul automat al temperaturii aerului
proaspăt;
- doar pentru
produsele care sunt destinate folosinţei publice! În rest opţional.
Umiditatea relativă (RH) din atmosferă, în anumite limite de valori,
este considerată ca fiind o soluţie apoasă, care se comportă ca şi
solvent pentru majoritatea tipurilor de micro-particule (respectiv
aerosoli) aflate în suspensie relativ
stabilă în
atmosferă. În cazul nostru, supunem discuţiei doar aerosolii salini,
formaţi din microparticule de sare – NaCl.
În
urma procedeului mecano – electrochimic de amorsare a atmosferei
haloterapeutice (procedeu care face parte din secretele de
fabricaţie!), se creează un microclimat conţinând o cantitate de
aerosoli salini suficientă pentru declanşarea ciclului de autogenerare
continuă a acestora, respectiv
automenţinerea
atmosferei în limitele valorilor terapeutice.
Autogenerarea atmosferei este determinată de fenomenele de difuzie şi
echilibrare termodinamică şi electrochimică ce au loc pe cale naturală
în atmosfera internă. În cursul acestor fenomene fizice are loc şi
autoreglarea presiunii vaporilor (solvent) şi materia dizolvată
(dizolvat – sarea).
Cum
acţionează terapeutic aerosolii salini asupra
organismului?
Definiţia
respiraţiei:
În
terminologia biologiei, respiraţia are două semnificaţii:
- prima se referă la respiraţia la nivel
celular, proces prin care
moleculele de oxigen (O2) necesar
reacţiilor chimice celulare sunt absorbite la nivelul mitocondriilor şi
reprezintă motorul energetic al
celulelor eucariote
- a doua
smnificaţie se referă la întregul organism, proces prin care organismul
viu colectează oxigenul (O2) din mediul
înconjurător şi elimină dioxidul de carbon (CO2), ca
proces vital al vieţii.
a. Mecanismul inhalării
Odată existând în atmosfera respirabilă, aerosolii sunt inhalaţi în mod
natural de către curant pe ambele căi:
nazal şi pe gură. Datorită proprietăţilor
higroscopice şi a pierderii energiei
termo-cinetice mai rapide aerosolii salini de
dimensiuni cuprinse între 5 şi 10 µm, se
depun pe căile respiratorii superioare:
cavitatea bucală, cavităţile nazale, faringe (fig. 1). Aerosolii de
dimensiuni mici, cei cu
mărimi între 0 şi 5 µm ajung în organele
aparatului respirator inferioare,
laringe, bronhii, bronhiole, alveole pulmonare. Prin
absorţia de către aceste organe, aerosolii
salini realizează acţiunile de dezinfecţie, fluidizare a mucoaselor,
eliminarea toxinelor, refacerea elasticităţii membranelor celulelor,
reducerea PH-ului pe ariile organelor de respiraţie, reducerea şi
gruparea micro-organismelor iritante, etc. Aerosolii
de mici
dimensiuni, cei cu dimensiunile cuprinse între 0 şi 5 µm, trec prin
căile respiratorii superioare, cu diametre mai mari şi trec
în căile respiratorii inferioare, cu diametre mai mici. Datorită
efectului laminar ce se produce pe aceste căi, odată cu inspiraţia,
efect laminar care determină de
fapt o creştere a vitezei de circulaţie înspre interior a aerului,
aerosolii pătrund ăn cele mai mici canale respiratorii. Cum se explică
efectul laminar? Efectul laminar este efectul de creştere a vitezei de
circulaţie a aerului în momentul când
fig. 1 Principalele organe ale
sistemului respirator uman
acesta trece de la o secţiune de
curgere mai mare la o secţiune de
curgere mai mică. Acest efect de curgere
a aerului determină antrenarea particulelor
(aerosolilor) de dimensiuni mici şi
transportarea acestora în cele mai înguste
secţiuni ale sistemului respirator,
respectiv alveolele pulmonare (vezi fig. 2).
Deci, aşa cum se poate observa şi
în fig. 16, aerosolii salini de mari
dimensiuni (5 – 10 µm) se depun şi sunt
absorbţiti în căile respiratorii superioare: cavitatea
nazală, cavitatea bucală, faringe
(epiglotă, glotă), iar aerosolii salini de mici dimensiuni
(<5 µm) pătrund în
căile respiratorii inferioare: trahee, brohii, bronhiole,
alveole
pulmonare.
 fig.
2 Diagrama curgerii laminare a aerului prin căile respiratorii înguste.
b. Frecvenţa respiratorie la adulţi
În
stare de repaus, frecvenţa
respiratorie este cuprinsă între 16 şi 18
respiraţii/minut.
Capacitatea totală pulmonară este de
cca. 6 litri de aer. Acest volum de aer
al organismului, se împarte în mai multe volume, pe specificul
fiecăruia.
Astfel :
- volumul
tidal: 0,5 l.
- volumul de inspiraţie de rezervă: 3,1
l.
- volumul
de expiraţie de rezervă: 1,2 l.
- volumul rezidual:
1,2 l.
- capacitatea
vitală: 4,8 l.
- capacitatea de ispiraţie: 3,6 l.
- capacitatea
reziduală funcţională: 2,4 l.
La nivelul aparatului respirator
al persoanei aflate în incinta
Haloterapeutică tip Costa, există în permamenţă o importantă
concentraţie de aerosoli săraţi. Această concentraţie este considerată
terapeutică, dacă trece de valoarea de 1 mg./m3. Prin inhalarea acestor
aerosoli, căile respiratorii sunt “curăţate” de focarele de infecţie
(stafilostreptococice), prezente atât la adulţi cât mai ales la copii,
focare ce declanşează şi întreţin numeroase boli respiratorii (în
majoritatea cazurilor recidivante, devenind cronice) şi prin a căror
prezenţă, imunitatea organismului, scade treptat. Sarea, prin natura sa
este o substanţă bactericidă, care nu permite dezvoltarea culturilor
microbiene, în multe cazuri comportându-se ca un dezinfectant. Prin
depunerea şi absorţia ionilor salini, la nivelul căilor respiratorii
atât superioare cât cele inferioare, mai ales aerosolii de mici
dimensiuni, conjugate şi cu proprietatea puternic higroscopică, ia
naştere efectul de diluţie a depunerilor de impurităţi sau materie
străină (inclusiv microorganisme) corpului uman, care prin prezenţa lor
provoacă boli şi disfuncţii respiratorii, pornind de la simple
răguşeli, bronşite şi chiar astm.
Retenţia mucusului şi
îngroşarea acestuia pe căile respiratorii este o cauză importantă a
multor boli respiratorii. Transportul şi consistenţa mucusului de pe
tractul respirator este asigurat de către cilii existenţi. Atât
atrofierea stratului de cili cât şi reducerea elasticităţii şi a
mobilităţii acestora determină acumularea şi îngroşarea mucusului
tractului respirator, îngreunarea şi obstrucţia fluxului de aer din şi
înspre plămâni, răguşire, tuse, expectoraţie îngreunată, disconfort
respirator, senzaţii de sufocare, etc. Vâscozitatea şi elasticitatea
mucusului (şi a sputum-ului) sunt afectate atât de acumulările de
materii străine corpului uman, cât şi de capacitatea de transport şi
eliminarea acestuia din tractul respirator. Eliminarea facilă a
sputum-ului determină şi eliminarea mai rapidă a germenilor patogeni şi
a elementelor (micro-particule, micro-organisme) iritante.
Observaţiile
de-a lungul timpului, asupra persoanelor cu disfuncţiuni respiratorii,
au arătat că mucusul tractului respirator se îngroaşă în condiţiile în
care pierde din umiditate şi salinitate prin faptul că organismul nu
poate suplini aportul de lichid şi sare (în special ioni de Na+)
necesar.
În aceste condiţii, inspirarea de
aerosoli salini
este mai mult decât necesară, aceştia, prin absorţia lor, acţionând în
primul rând direct asupra mucusului. Diluţia aerosolilor salini la
nivelul mucusului, determină în primul rând, fluidizarea acestuia,
facilitând expectorarea mai facilă. Fluidizarea mucusului duce implict
la uşurarea respiraţiei, eliminarea secreţiilor obturante, eliminarea
factorilor iritanţi, autocurăţirea organică şi durabilă a tractului
respirator, anihilarea germenilor patogeni precum şi a efectelor
inflamatorii sau iritante.
Prin proprietăţile sale
electro-chimice, sarea, în speţă ionii salini, odată depuşi pe tractul
respirator, pe lângă acţiunea bazică asupra bacteriilor şi
microorganismelor, determină „înmuierea”, lichefierea şi fluidizarea
mucusului de pe aceste căi respiratorii, realizându-se astfel şi
extragerea materiilor străine dintre cilii şi din micro-cavităţile
tractului respirator, redarea mobilităţii cililor din tractul
respirator, determinând astfel uşurarea progresivă şi de lungă durată a
respiraţiei, expectorarea pe cale naturală şi facilă, eliminarea
materiilor alergene sau bacterigene prin fenomenele reflexe de tuse,
scurgeri nazale, expectoraţii, etc., simtomatică caracteristică
vindecării bolilor respiratorii.
2. Absorţia prin piele
Pielea este al doilea organ de
respiraţie al corpului uman. Prin
intermediul pielii are loc un schimb permanent cu mediul, constând în
oxigen, apă, minerale, căldură, etc.
Persoana prezentă în atmosfera Haloterapeutică tip Costa, intră în
contact şi prin intermediul pielii cu atmosfera conţinând aerosoli
sali. Aceştia sunt absorbiţi la nivelul pielii expuse în proporţii
corespunzătoare absorţiei oxigenului, umidităţii şi desigur prin
depunere/precipitare datorită umezelii şi diferenţei de temperatură a
suprafeţei pielii faţă de atmosferă.
Ionii (de sare sau alte minerale) sunt absorbiţi atât în sistemul
limfatic, cât şi la nivelul celulelor pe două căi: pe calea difuziei şi
a procesului osmotic.
Difuzia
se poate definii ca fiind procesul natural de echilibrare a fie a
două presiuni diferite, fie a două
concentraţii cu valori diferite.
Osmoza este fenomenul de
transmitere a diverselor substanţe printr-o
membrană semi-permeabilă, în cazul nostru, fiind membrana celulelor.
Ambele procese se realizează în baza unor legi fizico-chimice naturale,
fără consum energetic sau efectuarea de lucru mecanic.
Osmoza
şi difuzia sunt cele procese vitale, prin intermediul cărora celulele
vii din organism se “hrănesc” cu minerale, lipide, glucide, proteine,
apă, etc.
Difuzia rezultă din
mişcarea aleatorie a moleculelor
în şi în jurul celulelor. În cazul în care unele regiuni sau porţiuni
sunt mai concentrate în anumite substanţe, procesul de difuzie tinde să
echilibreze aceste concentraţii. Difuzia bidimensională este definită
de ecuaţia lui Eistein: d2 = 6Dt, unde d este distanţa de traversare, t
este timpul de travesare, iar D este coeficientul de difuzie,
caracteristic fiecărui tip de substanţă.
Osmoza este fenomenul
prin care substanţele apoase trec prin membrana celulei (care este
semi-permeabilă) proces în cadrul căreia sunt transportate în
interiorul celulei, de regulă, substanţele necesare activităţii
celulare. Osmoza poate avea loc şi în condiţii de diferenţe de
potenţial electric. De exemplu, în momentul în care membrana celulei se
depolarizează în exterior, cu aproximativ 55 mV, canalul de sodiu (Na)
se deschide ca o poartă voltaică, iar ionii de sodiu (Na+) ies din
celulă, cei de potasiu pătrund, înlocuindui, echilibrând polarităţile
membranei (interne şi externe), iar poarta se închide până la o nouă
depolarizare.
Exemplu practic:
celulele animale conţin o concentraţie de ioni de potasiu (K+) de cca.
20 de ori mai mare decât fuidul extracelular, pe când fluidul
extracelular conţine o concentraţie de ioni de sodiu (Na+) de cca. Zece
ori mai mare decât celulele. Aceste concentraţii de ioni sunt
controlate de fenomenul de transport
activ.
Transportul activ,
în acest caz, este asigurat de gradientele
diferite de concentraţii şi bineînţeles, diferenţele de potenţial
electric. Faptic, se întâmplă următorul şir de evenimente:
- diferenţele de potenţial electric determină scoaterea a 3 ioni de
sodiu (Na+)
- 2 ioni de potasiu
(K+) pătrund în celulă
- în acest moment, prin eliberarea
ionilor de sodiu, potenţialul electric din
interiorul celulei devine mai negativ
decât exteriorul, astfel încât această diferenţă de
potenţial temporară permite transmiterea de impulsuri nervoase şi
contracţii musculare. Astfel, fără ionii
de Na+, muşchii nu ar putea dezvolta lucru mecanic.
- totodată, acumularea de ioni de
Na+ în exteriorul celulei, determină
eliminarea apei în surplus din celulă, realizându-se echilibrul osmotic.
- acest fenomen, de înlocuire a
potaiului cu sodiu se numeşte „Pompa
Na/K”, unul din mecanismele vitale ale lumii animale, energia produsă
de această „pompă” reprezentând cca. o treime din energia totală
produsă de mitocondrii (celulele lumii animale).
 Fig. 3 Exemplificarea
fenomenelor de difuzie, osmoză şi transport activ, ce se petrec la
nivelul membranei celulare. Fig.
4 Reprezentarea “pompei
Na/K”, adică schimbului de ioni de Na+ şi K+ la nivel celular.
|
